New to site?


Login

Lost password? (X)

Already have an account?


Signup

(X)

Blog

Pictura noastră cea de toate zilele

Experiența întâlnirii cu o pictură este una mult mai profundă decât pare, fiind implicate chiar procese biologice și momente de reflexie si interiorizare profundă, ceea ce diferențiază, încă o dată, omul de restul mamiferelor, la care procesul estetic este unul primitiv, de împerechere sau supreviețuire și nicidecum unul pur personal, introspectiv și creațional.

PROPAGANDĂ SAU ARTĂ

În era Neolitică și a Bronzului, arta avea scopul de glorificare și onorare a predecesorilor, prin statui, toteme, edificii, dar și de a insufla credința în ceva superior sau atotputernic. Chiar dacă nu putea fi considerată în totalitate artă, aceasta a pus fundamentele la ce a urmat. Mai apoi, în epoca idealismului greco-roman 900 î. Hr.- 450 d. Hr., s-a urmărit conceptul de individualism și mai puțin de omagierea a zeităților. Muritorii deveau egali zeilor, nu din dorița de a sfida divinitatea, ci pentru a surprinde potențialul uman. În Evul mediu religia, dispunând de artă, campanie de marketing demnă de invidiat a vremii, era promovată continuu, dorindu-se atragerea cât mai multor adepți. Astfel, au luat naștere opere grandioase, făcând necunoscutul palpabil și atractiv omenirii, fiind o modalitate de influențare în masă în privința unei ideologii.

RENAȘTEREA FRUMOSULUI

Între timp, în Europa, Renașterea (1300-1600) se dezlănțuie prin geniile creatoare, find detereminată de setea nestavilită de a ne desoperi orignile (“Our endless quest to undestand our shells”). Astfel, se puneau bazele teroretice de design plastic ale artelor – concepte precum linia, forma, culoarea, adâncimea, spațiul etc. ,urmând să fie explorate cu o mai mare liberatate și nonconformism de succesori. Datorită uneia dintre cele mai influente familii din istorie, Familia Medici, comparabilă astăzi cu niște filantropi ce promovau adevărul și frumosul în lume, sau mai degrabă cu niște manageri ce au ajutat artiști precum Michelangelo, Da Vinci, Sandro Boticelli sau oameni de știința – Galileo Galilei să se lanseze în Italia. Nu putem omite menționarea capodoperei care adună anual la Vatican 5 milioane de vizitatori, și anume Capela Sixtină, renmită pentru frescele lui Michelangelo, care au ascuns pentru mult timp semnificațiile profunde ale creatorului. Frank Meshberger, primul medic care a identificat asemănările dintre reprezentarea lui Dumnezeu şi creierul uman, afirmă că Michelangelo a împrejmuit Divinitatea cu acel „giulgiu” similar creierului uman pentru a sugera că Dumnezeu îl înzestra pe Adam nu doar cu viaţă, ci şi cu inteligenţa supremă de care dau dovadă oamenii.

Obsesia armoniei compoziționale, și anume a proporției de aur, preluată încă din Antichitate, poate fi observată cu ușurință la unii artiști simbolici ai vremii. Odată înțeleasă și recunoscută în jurul nostru, pare straniu uneori, chiar anormal. Omniprezența simetriei, ca ceva neintenționat de om este copleșitoare, găsindu-se de la patternul petalelor sau al tornadelor, până la designul logourilor și… chiar al corpurilor noastre. Cunoscătorii știu cum să manipuleze această obișnuință a ochiului uman, uneori chiar în detrimentul nostru. În spatele competiției publicitare se ascund multe tehnici de persuadare a conceptului de frumos, înrădăcinat în conștiința colectivă, și care decide de multe ori în numele nostru fără a conștientiza.

Arta a evoluat și ca o industrie în acest timp, apriția unor academii fiind decisivă în evoluția artelor individuale, însa cu apriția succesului, vine și complacerea, iar cu ea frica de schimbare. Neoclasicismul și barocul sunt de asemena stâlpi ai stilurilor elenistice, portretizând figuri opulente, fiind de fapt tot o propagandă politică ce glorifica protagonișii erei. Însă,o perioadă mai boemă se întrevede în Europa, la începutul secolului al XIX-lea – Romanistmul și Impresionismul. Aceste curente au apărut în opoziția rigorilor și sobrietății arhicunoscute, care hiperbolizau figuri precum Napoleon în diverse ipostaze – de exemplu faimoasa capodoperă a lui Jacques-Louis David, “Bonaparte traversând Marele Saint Bernard”, realitatea comică fiind, de fapt, că acesta a intrat călare pe un măgăruș.

IMPRESIONISMUL SAU CALITATE VS. CANTITATE

Percepția asupra frumosului începea să capete contotații noi, moderne, arta nemaifiind nevoită să aibă o utilitate practică, politică, morală, didactică etc. , ea fiind suficientă prin însăși existența sa – l’art pour l’art (artă de dragul artei), devenind sloganul romaticilor. La fel ca multele idei inovatoare, impresionismul, ca concept, a apărut dintr-o întâmplare, numele reieșind din pictura lui Claude Monet – “Impresie, răsărit de soare”. Aceasta a atras diverse critici, care nu o considerau artă, ci mai degrabă “o impresie, un sketch neterminat”, considerând expoziția impresioniștilor drept o insultă. Însă, alții au văzut opera lor drept energică, spontană și vioaie, termenul de “impresionist” devenid etichta definitivă a acestei mișcări.

Mare parte din creații erau realizate en plein air (în aer liber), operele fiind precum o fotografie, în care lumina era protagonistul, capturând un peisaj sau o conjunctură instantanee, aflată în schimbare într-un timp real. De aceea reiese senzația nefinalizării, a tranzițiilor și schimbărilor, exact ca în natura vie. Frederick Wedmore cataloga formele reprezentate ca fiind mai degrabă ceva ce par a fi, decât ceea ce efectiv sunt, pentru că, odată cu apariția fotografiei, pictura era eliberată de obligația realismului, lăsând la alegerea privitorului ceea ce voia să fie văzut.

„Și eu puteam să fac asta”

Cu toții am spus măcar o dată asta la vedera picturilor abstracte, moderne sau minimaliste. La fel ca în impresionism, accentul nu mai este pus pe skillurile autorului, ci pe emoție și subiectivitate, creatorul eliberând opera de povara de „a fi altceva”. Aceste picturi, mai complicate decât probleme de fizică, ne provoacă să facem un exercițiu de răbdare și să le dăm o șansă, să ne concentrăm pe ceea ce stârnesc ele –fie ea frustrare, indignare, furie și să ne întrebăm și de ce. Pentru că, arta abstractă nu e opusă realismului. Ea este realism. Suntem înconjurați de lucruri abstracte – bani, religie, timp, iubire- care, totuși, ne definesc existența, dar care par firești fiindcă noi le-am creat. Pentru a fi înțeleasă și digerată, pictura necesită timp, de aceea stoparea impulsui de a cataloga ceva este esențial în relația cu arta.

Instagramul și arta

Totuși, o certitudine pe care o am privește faptul că trebuie să ne ferim de acest trend al “esteticii”. Globalizarea și fenomenul viralității poate aduce și beneficii, precum să promoveze opere și creații, însă, din păcate, efectul de turmă popularizează excesiv un singur fenomen/știre/operă, eclipsând multe altele la fel de valoroase. Doar pentru că postăm obsesiv poze, alături de restul planetei, cu “Noaptea înstelată” a lui Van Gogh sau “Fata cu turban” de Vermeer, adăugăm un filtru vintage și, nu uităm, citatul melancolico-romantic nu încurajăm arta, în veritabilul sens al cuvântului, ci superficialitatea din media care validează astăzi ceva, iar mâine este deja uitat. Păstrându-ne propria opinia artistică și îndepărtându-ne de valurile oscilante de popularitate de pe social media, dar, mai ales, descoperind singuri arta, nu ne vom plictisi niciodată de ea, fiind într-o continuă explorare, atât artistică, cât și personală.
Fie că este o pictură rupestră, o pânză abstractă aprope goală sau chiar desenul din copilărie cu soarele în colțul din stânga sus a paginii, totul este artă, prin simplul fapt că, pentru creator, a avut, cândva, un scop și a stârnit trăiri autentice. Chiar dacă frumusețea stă în ochii privitorului, totuși, frumusețea înseamnă diversitate, iar esențialul este că: arta există de dragul artei.

Articol scris de Smaranda Andronic.

Tags:

    Related Posts
    Leave A Comment

    Leave A Comment