New to site?


Login

Lost password? (X)

Already have an account?


Signup

(X)

Blog

Poveștile bunicilor- Din generație în generație

Vasile, bunicul Marei

O frântură din istorie- 1944

”Era război… Al Doilea…conflictul dintre nemți și ruși. Aveam 8 ani pe atunci. Nemții ajunseseră în Rusia, dar au fost întorși, deoarece a venit gerul acela cumplit și au profitat de situație. La întoarcere nemții erau dezarmați, țin minte și acum că pădurile de lângă Drăgugești erau pline de ei…flămânzi, nedormiți. Se ascundeau prin vii, prin ocolurile de vite, iar rușii îi căutau disperați, în timpul acesta bombardând împrejurimile. Apoi îi vedeam pe la colțuri de case cum ne furau oile și le mâncau aproape crude. Mama, Dumnezeu s-o ierte, adăpostea 3 nemți în fânăria noastră. Le aducea de mâncare, îi ferea de groaza lumii de afară. Venise și arșița de iulie, iar rușii se aflau încă pe teritoriul nostru. Ne întâlneam cu ei pe ulițe și glumeau cu noi, voiau sa ne ia călare. Într-o zi mai ploioasă mă uitam cu frații mei pe geamul casei părintești…o știi, ți-am arătat-o…aia de lângă biserică. Afară în fața monumentului, nemții erau încolonați de către rușii înarmați. Am văzut cu ochii mei cum le spuneau să facă un pas în față, după care îi împușcau imediat în cap, unul după altul. Mama era la bucătărie, auzind sunetul armelor a venit în grabă și a strigat să ne îndepărtăm de la fereastră. Ce-o fi fost atunci în sufletul meu de copil…asta nu mai țin minte.”

Eram hipnotizată, deși bunicul îmi povestise detașat, tragedia unei întâmplări scoase de la naftalina unui suflet ce urma să mai treacă ulterior și prin alte experiențe dificile ale vieții.

Zoica, bunica Dianei

Dintre toate povestile fascinante auzite de la bunica, am reusit sa selectez o frumoasa poveste de dragoste, din anul 1960.

„Cu toate că în trecut nu erau aşa multe posibilităţi, am avut o copilărie atât de frumoasă. Învaţam bine, pentru că părinţii mei au pus foarte mult accentul pe educaţie, dar eram atât de timidă, îmi era şi frică să deschid gura. Nici nu ştiu cum s-a întamplat, dar acest băiat a început să vorbească cu mine. Nu mă gândeam în veci că se poate uita la una ca mine, deoarece era un băiat foarte apreciat pentru calităţile sale şi râvnit de fete. De la nimic mai mult decât o simpatie, am ajuns să ne întâlnim în oraş sau să mergem la film, ca mai apoi să mă conducă acasă, înainte de apus. Cu toate că statea în partea cealaltă a oraşului, nu m-a lăsat niciodată să merg singură, oricât de curajoasă aş fi încercat să par. Părinţii mei deja începeau să se obişnuiască ca în fiecare duminică să îl gasească în faţa porţii, strigându-mă. Conversam adesea prin scrisori, mai ales când a trebuit să merg la facultate. Mi-a zis de multe ori că nu-şi imaginează să se căsătorească cu altcineva, iar sentimental era reciproc, dar părinţii lui nu ar fi fost de acord niciodată să se însoare cu o fată dintr-o “casă de copii”. Într-adevăr, eram o familie numeroasă, cu 8 copii, pe care nu era uşor să-i creşti. Chiar şi aşa, toţi avem o educaţie, fiind foarte respectaţi acum, cât şi pe atunci. El a venit la poarta mea până în ultimul moment, când m-am mutat din oraş, dar am refuzat să mai ieşim. Nu voiam să mă bag într-o familie în care nu-mi era locul. L-am ocolit mult timp, din ruşine şi regret, dar am aflat că el tot mă aştepta…şi m-a aşteptat până când m-a văzut căsătorită cu altcineva. Ceva ani mai târziu, am aflat că a murit, dar mereu va trăi în amintirile mele.”

 

Costel, bunicul Amaliei

2 iulie 1975, prima zi de muncă

„Aveam 17 ani, de-abia împliniți, când am început serviciu’. Pe atunci nu puteam face naveta în fiecare zi din Recea până-n Bacău, așa că stăteam într-o baracă, în parc. Eram peste 100 de oameni dintre care eu, cel mai mititel! Nu am prins pat, așa că stăteam într-un colț, lângă un muncitor masiv de care mă temeam. Dar mi-a prins bine! Seara, când mă schimbam, îmi împătuream hainele, le legam cu o curea și dormeam cu ele sub cap, ca să nu mi le fure nimeni. Mare bucurie când mi-am cumpărat prima bicicletă. Deși făceam două ore dus, două ore-ntors zilnic, măcar dormeam în patul meu! Nu știam eu pe atunci cu ce se mănâncă… Șeful meu, Moș Berdeica (rus, pasionat de secărică) mă punea pe mine să marchez orele de muncă, cu instrucțiunea de a lăsa liber în dreptul numelui meu. ‘Am eu grijă de tine’ zicea; nu m-aș fi gândit niciodată că el nici să iscălească nu știa. Noroc de cei mai bătrâni, cărora le era milă de mine, că m-au învățat: ‘Măi Costică! Tu vii primul, tu pleci ultimul’. Nu au trecut 3 luni, că pe fișa cu marcajul, cât scria la ei, scria și la mine.

Când ai condus o echipă pentru prima oară?

„1961. Aveam 21 de ani, eram vechi! Ardeleanul Cherecheș, șef de echipă, s-a îmbolnăvit și m-a lăsat pe mine să am grijă de oameni. Am rămas cu 26 de meseriași. Mă uitam în jur și nu-mi venea să cred că sunt șef. Totuși, Dumnezeu m-a ajutat și m-am prins repede de cum funcționau treburile.”

(Costică a lucrat până la 70 de ani și a mai condus multe alte echipe de ingineri)

Carmina, bunica Dimitriei

„Era în jurul anului 1970 și eu abia mă logodisem cu bunicul tău (Vasile). Era iarnă și pe atunci abia începusem să lucrez ca inginer agronom. Vasile, și el în același domeniu, dar în altă localitate, avea de rezolvat niște probleme și nu a mai reușit să vină la mine, cum o făcea de obicei. Erau niște nămeți grozavi și voiam extrem de tare să îl văd. Iubirea era față în față, nu în fața ecranului cum e acum. M-am dus la șeful meu, un om foarte serios de fel, și l-am rugat să mă lase să iau sania să mă dau pe derdeluș. Eram tânără și cred că a zis că mă prostesc, dar m-a lăsat. Am luat-o și m-am dus o oră și ceva pe drum, până la el. A amânat tot ce avea de făcut și ne-am dat amândoi cu sania, oameni mari fiind. Era o iubire veșnică de adolescenți. Trecuse deja de lăsarea serii și mi-am dat seama că întârziasem cu mult la seriviciu, trebuia să mă și întorc în ziua aceea, îți dai seama. Când am ajuns împreună cu Vasile, l-am pus să se ascundă să nu-l vadă șeful, am dus sania la loc și am dat nas în nas cu „lupul”. Cred că și-a dat seama că l-am mințit, m-a luat la rost unde fusesem de fapt, de ce stătusem atât și mi-a dat în final 2 zile în plus de serviciu. Știu că am ieșit și am râs toată noaptea cu bunicul tău. Nici nu cred că dormisem, dar s-a meritat. Îmi pare rău că voi nu mai aveți parte de acelați sentiment, dar în esență iubirea ar trebui să fie pură precum sentimentul pe care îl ai atunci când te dai cu sania.”

Aurel, bunicul lui Luca

Bunicul meu îmi povestea cum la 11 ani, în anul 1947 a trebuit să plece de la casa lui, din comuna Cilieni, azi județul Olt, pentru a se înscrie în clasa 1 de liceu, un fel de clasa a 5 a în vremurile noastre.

După ce a absolvit 7 clase elementare a trebuit să își schimbe numele de familie, din cauza unor probleme politice apărute în acele vremuri tulburi. Din Cârciumaru Aurel ajunge astfel Ghimiș Aurel, fiind înfiat de mătușa lui, Petra Ghimiș. Dacă bunicul meu nu ar fi făcut acest lucru atunci el ar fi fost exmatriculat, deoarece părinții lui erau oameni mai  înstăriți, chiaburi, care erau considerați inamici ai sistemului politic din acei ani.

Schimbarea de nume îi permite să termine liceul în anul 1954, dar îi creează probleme atunci când ajunge la facultate, deoarece în declarațiile pe care trebuia să le completeze nu a menționat această schimbare de nume, inducând astfel în eroare conducerea institutului,  ajungând să fie anchetat în fața lui Ion Iliescu, acesta spunându-i că ar fi trebuit să îl dea pe mâna autorităților, pentru că ocupase locul unui tânăr ce lucra la o fabrică a comuniștilor și care era văzut cu ochi mai buni, Iliescu zicându-i bunicului meu că ar trebui să fie recunoscător că a fost doar exmatriculat în urma acestei întâmplări.

Fiecare poveste bună are și părți nefericite, ca finalul fericit să fie și mai frumos. Aceasta este povestea numelui meu, pe care bunicul meu, trecut prin neajunsurile vieții, o spune cu mândrie.

Floarea, bunica Mateei

“Pe când eram de vreo 19-20 de ani, eram angajată la “Cauciuc” cum îi spuneam noi, Platforma Borzești, unde se ținea o ședință săptămânală la care trebuia să participăm. Cum tata și mămuca știau de ea, mă așteptau liniștiți să mă întorc cu autobuzul de ora 8. În acea zi, nu eram acolo, eram la spectacolul pentru care el luase bilete cu ceva vreme înainte și oriunde mă prindea în sat mă ducea cu vorba, și m-a dus in continuare până când am acceptat. Și iată-ne, în sală, lipiți de scaune, fascinați de ce era in fața noastră, uitând total de părinți și de ședința la care trebuia să fiu. N-am scăpat basma curată: nici bine nu ajunsesem la poartă că Mămuca mă aștepta, cu baticul bine strâns și făcălețul în mână. Și acum mă înfior când îmi aduc aminte!, îmi spune râzând. Dar chiar cu toate amenințările de a nu mai călca vreodată în curtea noastră, el s-a întors a doua zi, iar de acolo, e o altă poveste.”

Plină de emoție, bunica închide telefonul și eu nu mă pot abține din a mă întreba, e oare întârziatul acasă transmis din generație în generație?

 

Bunicul John, bunicul Aidei

„Cum să-ți spun… Eu când m-am născut erau comuniștii la putere. Și când eram în clasa I aveam un învățător acolo, la țară, foarte aspru și dur, așa, se comporta ca un adevărat comunist. Noi învățam acasă la învățător, acolo era sala noastră de clasă, dar trebuia să mergem în fiecare zi pe jos, vreo 3 kilometri. Și așa, la 10 ani, mergeam iarnă, vară, până la școală. Vara era cald, dar iarna era zăpada de un metru și tot mergeam cu toți copiii prin zăpadă, ploaie, ger, în fiecare zi. Nu conta ce vreme era afară, mergeam la școală să învățăm carte… și nu lipsea nimeni, bunicule… Și am stat la țară până am terminat clasa a VIII-a, când m-am dus să dau examen pentru liceu, la Podul Turcului, dar trebuia să plătești ca să intri. Am dat examen la română, matematică, iar atunci se dădeau scris și oral. La istorie, când m-au ascultat, era proba eliminatorie – și mi-au pus nota 4, că nu am putut să plătesc. N-am intrat, dar așa se proceda. Anul următor, am dat examen la Tecuci, la mecanică auto, și s-a întâmplat la fel. Am mai așteptat un an, ca să dau la Piatra Neamț, la școala profesională, unde-ți făceau contract pe 2 ani.

Dar tot timpul când am învățat, n-am simțit comunismul, că am avut șansa să am colegi excepționali… Așa că, din punctul ăsta de vedere, parcă a trecut comunismul pe lângă noi… și am avut profesori foarte buni, care nu persecutau pe nimeni. Nu trebuia să te ferești de nimeni și de nimic… Și când m-am angajat, a fost aceeași treabă. De 1 Martie, dădeau bărbații mărțișoare la femeile din fabrică, iar de 8 Martie, puneai mână de la mână, Sindicatul punea bani, făceai petrecere la club și sărbătoreai Ziua Femeii acolo…”

Adriana, bunica Antoniei

„Eram în anul l de facultate, împreună cu bunicul tău încă de la șaispresece ani. Părinții noștri nu erau de acord cu o asemenea iubire, firavă și blândă, dar pe de altă parte indistructibilă. Ne-au trimis la studii în orașe diferite, sperând că a fost doar o dragoste ce aparținea perioadei liceului și că va rămâne acolo. Uimirea mamei atunci când i-am spus că nu ne-am despărțit , povestindu-i despre planul meu de a-l  vedea următoarele zile, a cuprins întreaga atmosferă, transformându-se ulterior în furie. Mi-a interzis cu vehemență să plec fără sora mea, care și-a exprimat refuzul foarte clar. Două zile nemâncate, trei zile fără să vorbesc cu ea … au fost declanșatoarele deciziei de a îmi permite să merg până la urmă. Lili și prietenul ei m-au însoțit, bineînțeles, dar mai exista o mică problemă. Iubirea atunci nu se menținea vie prin intermediul telefoanelor. Noi nu aveam așa ceva. Nu îi cunoșteam adresa, așa că nici măcar o scrisoare nu ar fi putut salva situația. Trei zile în care am cutreierat toate colțurile orașului, cautându-l pe el, sau pe prietenul lui și ascultând oftările celor doi care m-au însoțit. Nu m-am oprit, în ciuda faptului că părea imposibil să dau de el și atunci când am rămas fără speranță … o secundă. O secundă a fost de ajuns să îl văd la debarcader, așteptând să plece. O secundă l-am luat în brațe de parcă nu îl mai văzusem de ani de zile. Un moment de libertate, de liniște sufletească, de magie. Căci așa era pe vremea noastră, ne iubeam atât de mult încât eram capabili să transformăm o secundă în eternitate.”

 

Ioan, bunicul Deliei

16 august 1958:  ziua care i-a marcat bunicului meu tot restul vieții

Avea 14 ani și era cu vitele la păscut pe dealurile Ghidăoaniului, când a văzut un proiectil pe jos. Deși al Doilea Război Mondial se încheiase în urmă cu 13 ani, găsea des cartușe cu gloanțe sau fitiluri cărora obișnuia să le dea foc și să zică că sunt artificii. Dar de data asta era ceva neobișnuit, ceva ce nu mai văzuse. Era jumătate mai subțire, jumătate mai gros și avea 2 aripioare. Curios a început să îl desfacă cu un briceag până a rămas doar un tubușor mic, lung de vreo 2 cm și cât țigara de gros. La un capăt se vedea un praf gălbui, care strălucea în lumina puternică a soarelui de august, iar în partea cealaltă avea o sită. Ținând tubușorul cu grijă în mâna stângă, a introdus o agrafă în sita de la celălalt capăt. Atunci a explodat. Așchii fine i-au sărit pe față și pe piept, dar mâinile au fost cele mai afectate. A stat internat în spital 18 zile, de pe 16 august până pe 3 septembrie.

Astăzi îi povestește nepoatei, cu vocea tremurândă, despre curiozitatea care ar fi putut să îl omoare, în schimb i-a luat doar 5 degete.

Tags:

    Related Posts
    Leave A Comment

    Leave A Comment